Virtuţile şi Legile Naturii
24 apr. 2008 by Radu Lucian Alexandru
Importanţa Virtuţilor
Ucenicii sunt sarea pământului şi lumina lumii
(Matei 5.13-16)
“Voi sunteţi sarea pământului. Dar dacă sarea îşi pierde gustul, prin ce îşi va căpăta iarăşi puterea de a săra? Atunci nu mai e bună de nimic…
Voi sunteţi lumina lumii…
Şi oamenii n-aprind lumina ca s-o pună sub oboroc, ci o pun în sfeşnic şi luminează tuturor celor din casă.
Tot aşa să lumineze şi lumina voastră înaintea oamenilor, ca ei să vadă faptele voastre bune, şi să slăvească pe Tatăl vostru care este în ceruri.”
Virtuţile sunt foarte importante a se manifesta în interiorul nostru. Ele sunt necesare, vitale chiar, dar nu sunt totul: dincolo de ele, e Ceea ce Există (Nenumitul).
Scopul sării este să dea gustul sărat, la fel, scopul virtuţii este să ne asigure pacea, liniştea, mulţumirea.
Dacă sarea îşi pierde gustul, nu mai e sare (e doar o piatră), la fel, dacă ceea ce credem noi că e virtute, nu ne asigură pacea, liniştea, mulţumirea, aceea să ştim că nu este virtute.
Sarea adevărată se defineşte prin gustul ei, la fel, virtutea adevărată se defineşte prin liniştea şi mulţumirea pe care o generează în noi.
Dacă aceste efecte nu apar, atunci putem şti, cu siguranţă, că nu avem de-a face cu virtutea adevărată (“sarea adevărată”) şi este necesar să căutăm în continuare, până o vom găsi.
O vom recunoaşte prin efectele sus menţionate (pomul după roade se cunoaşte).
Virtuţile (Iubirea, Cunoaşterea, Discriminarea, Curajul, Castitatea, Calmul, Smerenia, Cumpătarea, Liniştea…) sunt cele ce ghidează, luminează, armonizează, organizează lumea exterioară şi pe cea interioară.
De aceea, ele trebuie manifestate fără reţinere, “nu ţinute sub oboroc”, pentru că aceasta e misiunea lor: armonizarea lumii.
Virtuţile trebuie, deci, să conducă personalitatea, pentru ca în noi să ne putem bucura de pace şi linişte şi, în plus, pornind de la ele, să ajungem să vedem şi să slăvim Absolutul, Adevărul, Ceea ce Există (pe Tatăl nostru).
Înţelegerea importanţei şi modului de manifestare a Legilor naturii
Împlinirea Legii şi Proorocilor
(Matei 5.17-20)
“Să nu credeţi că am venit să stric Legea sau Proorocii; am venit nu să stric, ci să împlinesc.
Căci adevărat vă spun, câtă vreme nu va trece cerul şi pământul, nu va trece o iotă sau o fărâmă de slovă din Lege, înainte ca să se fi întâmplat toate lucrurile.
… oricine va strica una din cele mai mici din aceste porunci… va fi chemat cel mai mic în Împărăţia cerurilor…”
Chiar dacă trebuie să vedem dincolo de dualitate (de bine şi de rău, de fericire şi suferinţă, de plăcere şi durere…), dincolo de aparenţa formelor, dincolo de mişcare (cu scopul şi motivaţiile aferente), dincolo de gânduri, pentru a vedea Ceea ce Este, Întregul, Tatăl, Realitatea… această viziune nu e menită să ne împiedice a ne integra armonios în manifestare (nu e menită să strice Legea), ci dimpotrivă: cu ajutorul Detaşării, a Nepărtinirii, a Viziunii Unitotale, să ne integrăm mai bine, mai armonios în Întreg şi în manifestare cu legile ei aferente.
Legea există atâta timp cât există Lumea (cerul şi pământul). Cele două se generează reciproc şi nu există una fără cealaltă. Nu se poate. Existenţa lumii presupune nişte legi care să o organizeze şi să o menţină (la nivel fizic, eteric, emoţional, mental, cauzal, volitiv…).
Aceste legi sunt “prorocite”, sunt “scrise”, de la crearea lumii, ele nu pot fi schimbate. Ceea ce putem face însă este să le cunoaştem şi astfel, să ne folosim de ele (de exemplu, de legile ce guvernează psihicul nostru), pentru a ne integra optim în existenţă.
Legile manifestării nu pot fi stricate, dar ne putem încăpăţâna să nu le respectăm (oricum mai devreme sau mai târziu o vom face: aceasta este o lege a naturii).
Legea e făcută să protejeze întregul sistem (lumea) şi pe fiecare element al ei în parte (omul e un astfel de element). Cine nu o respectă, ridică întreaga lume împotriva lui (pentru că aceasta e deranjată) şi este numit Mic (ignorant, necunoscător). Dimpotrivă, cine respectă Legea e susţinut de întreaga lume, el e numit Mare şi stăpâneşte întreaga lume.
“Căci vă spun că, dacă neprihănirea voastră nu va întrece neprihănirea cărturarilor şi a Fariseilor, cu nici un chip nu veţi intra în Împărăţia cerurilor.”
Pentru a ne apropia de Adevăr, puritatea şi inocenţa noastră (neprihănirea) trebuie să depăşească puritatea şi inocenţa dată de cunoaşterea cărturărească:
- unii zic “nu ştiu nimic…” şi ştiu aceasta, cunoscând imensitatea a ceea ce-i înconjoară (“cărturarii şi fariseii”)
- “cei puţini” zic “nu ştiu nimic…” şi SIMT aceasta, conştientizează până în adâncul sufletului lor, misterul, infinitul, eternitatea…, ei fiind contopiţi cu Întregul şi ajungând la Tăcere. Ei sunt cei care au ajuns dincolo de dualitate, ce au depăşit însăşi dualitatea (cunoaştere - necunoaştere).
A doua puritare e mai mare decât prima. Primii ştiu, cei de ai doilea SIMT, sunt una cu puritatea, aceasta e o parte din ei, pe când, “cărturarii”, doar ştiu de existenţa ei.
Cauzele uciderii şi distrugerii necontrolate
Despre ucidere
(Matei 5.21-26)
“Să nu ucizi… Dar eu vă spun că ori şi cine se mânie pe fratele său, va cădea sub pedeapsa judecăţii…”
Uciderea are ca şi cauză, mânia. Eliminând cauza (mânia), eliminăm şi efectul (uciderea).
MÂNIA încalcă Legea interioară a fiecăruia dintre noi, lege care e menită a menţine în noi Organizarea şi Armonia. Respectând această Lege (neîncercând să distrugem organizarea şi armonia interioară), simţim pace şi linişte. O respectăm dacă gândim corect: gândim corect dacă gândurile noastre sunt clare şi generează organizare şi armonie.
Dacă încălcăm propria noastră Lege Interioară, judecata dată de propria noastră VOCE A CONŞTIINŢEI, ne va atenţiona printr-un semnal, indeobşte numit SUFERINŢĂ (nelinişte, stres, agitaţie mentală, angoasă…).
El ne atrage atenţia că nu gândim corect, că nu gândim armonios, că greşim în modul nostru de raportare la realitate, că nu vedem Ceea ce Există.
“Caută de te împacă de grabă cu pârâşul tău, câtă vreme eşti cu el pe drum; ca nu cumva pârâşul să te dea pe mâna judecătorului, judecătorul să te dea pe mâna temnicerului şi să fi aruncat în temniţă.
Adevărat îţi spun că nu vei ieşi de acolo până nu vei plăti cel din urmă bănuţ.”
Cauzele suferinţelor noastre nu se găsesc în acţiunile celorlalţi ci în modul greşit de gândire (mânie, orgoliu, tristeţe, frică…), cu care noi ne raportăm la aceste acţiuni.
Aceste gânduri greşite, dacă nu le vedem şi corectăm la timp, generează moduri greşite de acţiune, care nu ne sunt favorabile (violenţă, ucidere, minciună, stres, mânie…).
Vom vedea acest lucru după ce o să facem aceste acţiuni, dar atunci va fi prea târziu să le mai schimbăm şi va trebui să suportăm consecinţele de rigoare.
Să căutăm, deci, a schimba, a corecta, gândurile noastre greşite (a ne împăca cu “pârâşul”) şi să generăm astfel acţiuni favorabile nouă, înainte ca gândurile greşite să genereze acţiuni greşite, nefavorabile nouă, a căror consecinţe nu le mai putem evita (suntem daţi pe mâna “temnicerului” şi trebuie să plătim, până la ultimul bănuţ, stricăciunile pe care le-am făcut cu acţiunile noastre distructive, scăpate de sub control).
Ucenicii sunt sarea pământului şi lumina lumii
(Matei 5.13-16)
“Voi sunteţi sarea pământului. Dar dacă sarea îşi pierde gustul, prin ce îşi va căpăta iarăşi puterea de a săra? Atunci nu mai e bună de nimic…
Voi sunteţi lumina lumii…
Şi oamenii n-aprind lumina ca s-o pună sub oboroc, ci o pun în sfeşnic şi luminează tuturor celor din casă.
Tot aşa să lumineze şi lumina voastră înaintea oamenilor, ca ei să vadă faptele voastre bune, şi să slăvească pe Tatăl vostru care este în ceruri.”
Virtuţile sunt foarte importante a se manifesta în interiorul nostru. Ele sunt necesare, vitale chiar, dar nu sunt totul: dincolo de ele, e Ceea ce Există (Nenumitul).
Scopul sării este să dea gustul sărat, la fel, scopul virtuţii este să ne asigure pacea, liniştea, mulţumirea.
Dacă sarea îşi pierde gustul, nu mai e sare (e doar o piatră), la fel, dacă ceea ce credem noi că e virtute, nu ne asigură pacea, liniştea, mulţumirea, aceea să ştim că nu este virtute.
Sarea adevărată se defineşte prin gustul ei, la fel, virtutea adevărată se defineşte prin liniştea şi mulţumirea pe care o generează în noi.
Dacă aceste efecte nu apar, atunci putem şti, cu siguranţă, că nu avem de-a face cu virtutea adevărată (“sarea adevărată”) şi este necesar să căutăm în continuare, până o vom găsi.
O vom recunoaşte prin efectele sus menţionate (pomul după roade se cunoaşte).
Virtuţile (Iubirea, Cunoaşterea, Discriminarea, Curajul, Castitatea, Calmul, Smerenia, Cumpătarea, Liniştea…) sunt cele ce ghidează, luminează, armonizează, organizează lumea exterioară şi pe cea interioară.
De aceea, ele trebuie manifestate fără reţinere, “nu ţinute sub oboroc”, pentru că aceasta e misiunea lor: armonizarea lumii.
Virtuţile trebuie, deci, să conducă personalitatea, pentru ca în noi să ne putem bucura de pace şi linişte şi, în plus, pornind de la ele, să ajungem să vedem şi să slăvim Absolutul, Adevărul, Ceea ce Există (pe Tatăl nostru).
Înţelegerea importanţei şi modului de manifestare a Legilor naturii
Împlinirea Legii şi Proorocilor
(Matei 5.17-20)
“Să nu credeţi că am venit să stric Legea sau Proorocii; am venit nu să stric, ci să împlinesc.
Căci adevărat vă spun, câtă vreme nu va trece cerul şi pământul, nu va trece o iotă sau o fărâmă de slovă din Lege, înainte ca să se fi întâmplat toate lucrurile.
… oricine va strica una din cele mai mici din aceste porunci… va fi chemat cel mai mic în Împărăţia cerurilor…”
Chiar dacă trebuie să vedem dincolo de dualitate (de bine şi de rău, de fericire şi suferinţă, de plăcere şi durere…), dincolo de aparenţa formelor, dincolo de mişcare (cu scopul şi motivaţiile aferente), dincolo de gânduri, pentru a vedea Ceea ce Este, Întregul, Tatăl, Realitatea… această viziune nu e menită să ne împiedice a ne integra armonios în manifestare (nu e menită să strice Legea), ci dimpotrivă: cu ajutorul Detaşării, a Nepărtinirii, a Viziunii Unitotale, să ne integrăm mai bine, mai armonios în Întreg şi în manifestare cu legile ei aferente.
Legea există atâta timp cât există Lumea (cerul şi pământul). Cele două se generează reciproc şi nu există una fără cealaltă. Nu se poate. Existenţa lumii presupune nişte legi care să o organizeze şi să o menţină (la nivel fizic, eteric, emoţional, mental, cauzal, volitiv…).
Aceste legi sunt “prorocite”, sunt “scrise”, de la crearea lumii, ele nu pot fi schimbate. Ceea ce putem face însă este să le cunoaştem şi astfel, să ne folosim de ele (de exemplu, de legile ce guvernează psihicul nostru), pentru a ne integra optim în existenţă.
Legile manifestării nu pot fi stricate, dar ne putem încăpăţâna să nu le respectăm (oricum mai devreme sau mai târziu o vom face: aceasta este o lege a naturii).
Legea e făcută să protejeze întregul sistem (lumea) şi pe fiecare element al ei în parte (omul e un astfel de element). Cine nu o respectă, ridică întreaga lume împotriva lui (pentru că aceasta e deranjată) şi este numit Mic (ignorant, necunoscător). Dimpotrivă, cine respectă Legea e susţinut de întreaga lume, el e numit Mare şi stăpâneşte întreaga lume.
“Căci vă spun că, dacă neprihănirea voastră nu va întrece neprihănirea cărturarilor şi a Fariseilor, cu nici un chip nu veţi intra în Împărăţia cerurilor.”
Pentru a ne apropia de Adevăr, puritatea şi inocenţa noastră (neprihănirea) trebuie să depăşească puritatea şi inocenţa dată de cunoaşterea cărturărească:
- unii zic “nu ştiu nimic…” şi ştiu aceasta, cunoscând imensitatea a ceea ce-i înconjoară (“cărturarii şi fariseii”)
- “cei puţini” zic “nu ştiu nimic…” şi SIMT aceasta, conştientizează până în adâncul sufletului lor, misterul, infinitul, eternitatea…, ei fiind contopiţi cu Întregul şi ajungând la Tăcere. Ei sunt cei care au ajuns dincolo de dualitate, ce au depăşit însăşi dualitatea (cunoaştere - necunoaştere).
A doua puritare e mai mare decât prima. Primii ştiu, cei de ai doilea SIMT, sunt una cu puritatea, aceasta e o parte din ei, pe când, “cărturarii”, doar ştiu de existenţa ei.
Cauzele uciderii şi distrugerii necontrolate
Despre ucidere
(Matei 5.21-26)
“Să nu ucizi… Dar eu vă spun că ori şi cine se mânie pe fratele său, va cădea sub pedeapsa judecăţii…”
Uciderea are ca şi cauză, mânia. Eliminând cauza (mânia), eliminăm şi efectul (uciderea).
MÂNIA încalcă Legea interioară a fiecăruia dintre noi, lege care e menită a menţine în noi Organizarea şi Armonia. Respectând această Lege (neîncercând să distrugem organizarea şi armonia interioară), simţim pace şi linişte. O respectăm dacă gândim corect: gândim corect dacă gândurile noastre sunt clare şi generează organizare şi armonie.
Dacă încălcăm propria noastră Lege Interioară, judecata dată de propria noastră VOCE A CONŞTIINŢEI, ne va atenţiona printr-un semnal, indeobşte numit SUFERINŢĂ (nelinişte, stres, agitaţie mentală, angoasă…).
El ne atrage atenţia că nu gândim corect, că nu gândim armonios, că greşim în modul nostru de raportare la realitate, că nu vedem Ceea ce Există.
“Caută de te împacă de grabă cu pârâşul tău, câtă vreme eşti cu el pe drum; ca nu cumva pârâşul să te dea pe mâna judecătorului, judecătorul să te dea pe mâna temnicerului şi să fi aruncat în temniţă.
Adevărat îţi spun că nu vei ieşi de acolo până nu vei plăti cel din urmă bănuţ.”
Cauzele suferinţelor noastre nu se găsesc în acţiunile celorlalţi ci în modul greşit de gândire (mânie, orgoliu, tristeţe, frică…), cu care noi ne raportăm la aceste acţiuni.
Aceste gânduri greşite, dacă nu le vedem şi corectăm la timp, generează moduri greşite de acţiune, care nu ne sunt favorabile (violenţă, ucidere, minciună, stres, mânie…).
Vom vedea acest lucru după ce o să facem aceste acţiuni, dar atunci va fi prea târziu să le mai schimbăm şi va trebui să suportăm consecinţele de rigoare.
Să căutăm, deci, a schimba, a corecta, gândurile noastre greşite (a ne împăca cu “pârâşul”) şi să generăm astfel acţiuni favorabile nouă, înainte ca gândurile greşite să genereze acţiuni greşite, nefavorabile nouă, a căror consecinţe nu le mai putem evita (suntem daţi pe mâna “temnicerului” şi trebuie să plătim, până la ultimul bănuţ, stricăciunile pe care le-am făcut cu acţiunile noastre distructive, scăpate de sub control).
