Stăruinţa în Cunoaştere învinge “păcatul”
25 apr. 2008 by Radu Lucian Alexandru
Pilda semănătorului
(Matei 13.1-23)
... “El le-a vorbit de multe lucruri în pilde şi le-a zis: “Iată, semănătorul a ieşit să semene. Pe când semăna el, o parte din sămânţă a căzut lângă drum şi au venit păsările şi au mâncat-o.
O altă parte a căzut pe locuri stâncoase, unde nu avea pământ mult: a răsărit îndată, pentru că nu a găsit pământ adânc. Dar, când a răsărit soarele, s-a pălit şi pentru că nu avea rădăcini, s-a uscat. O altă parte a căzut între spini: spinii au crescut şi au întunecat-o. O altă parte a căzut în pământ bun şi a dat roadă: un grăunte a dat o sută, altul şaizeci şi altul treizeci.
Cine are urechi de auzit, să audă.”” (Matei 13.3 - 9)
... “Ascultaţi dar ce înseamnă pilda semănătorului. Când un om aude Cuvântul privitor la Împărăţie şi nu-l înţelege, vine cel rău şi răpeşte ce a fost semănat în inima lui. Aceasta este sămânţa căzută lângă drum. Sămânţa căzută în locuri stâncoase este cel ce aude Cuvântul şi-l primeşte îndată cu bucurie, dar n-are rădăcină în el, ci ţine până la o vreme, şi cum vine un necaz sau o prigonire din pricina Cuvântului, se leapădă îndată de el.
Sămânţa căzută în spini, e cel ce aude Cuvântul, dar îngrijorările veacului acestuia şi înşelăciunea bogăţiilor îneacă acest Cuvânt şi ajunge neroditor.
Iar sămânţa căzută în pământ bun este cel ce aude Cuvântul şi-l înţelege, el aduce roadă: un grăunte dă o sută, altul şaizeci, altul treizeci.””(Matei 13.19 - 23)
În interiorul nostru regăsim, într-o măsură mai mare sau mai mică (100% - 30%), toate cele patru “tipuri de pământuri” pomenite în pildă: tare (lângă drum), stâncos (puţin adânc), confuz (plin de spini) şi pământ bun şi aceste tipuri de “pământuri interioare” ne arată puterea diferitelor moduri greşite de gândire în interiorul nostru (cât de tari sunt) şi deci implicit şi măsura în care sămânţa virtuţii (a modului corect de gândire opus lor) trebuie să lupte pentru a le alunga din noi.
Astfel, deci, unele “păcate” sunt mai puternice şi trebuie să luptăm mai mult cu ele, altele mai slabe şi lupta e mai mică.
Fiecare din noi are unul sau două păcate care domină în noi, care sunt mai puternice decât celelalte şi asupra cărora trebuie să-şi îndrepte analiza mai mult timp.
Astfel, unii au probleme mai mari cu orgoliul şi desfrâul, alţii cu mânia şi violenţa, alţii cu tristeţea şi lenea, alţii cu frica şi lenea, alţii cu orgoliul şi lăcomia etc.
Astfel, după caz, un om care ghidează mesajul Binelui şi Adevărului (Cuvântul) spre interiorul său, încercând aici să realizeze, cu ajutorul lui, o împărăţie a armoniei şi organizării superioare, care să-i asigure pacea şi fericirea, poate să aibă puţine probleme şi să înţeleagă imediat, într-o măsură mai mare sau mai mică (100% - 30%), de exemplu, frica şi tristeţea. Pe când, să zicem lenea şi lăcomia, i se pare că le înţelege la început dar, când începe să intre în profunzimea acestora (explorând subconştientul cu prejudecăţile şi automatismele sale, din ce în ce mai greu de reperat şi înţeles) - când cresc, deci, “spinii”, îşi dă seama că de fapt nu a înţeles mare lucru din manifestările acestor defecte psihologice.
În ceea ce priveşte alte păcate (cum ar fi, să zicem, mânia şi orgoliul) el poate ajunge să le înţeleagă destul de bine şi chiar să le stăpânească în încercări şi ispite mai mici, dar la o încercare mai serioasă vede că le scapă de sub control (sămânţa înţelegerii lor “se usucă”). Apoi, se poate ca, în cazul, să zicem, al desfrâului chiar şi cu eforturi mari de a-l înţelege la început (când încercăm să semănăm binele, şi să corectăm aceste moduri greşite de gândire) putem să constatăm că întâmpinăm mari dificultăţi în cunoaşterea mecanismelor lui de acţiune (avem aici pământ tare, prejudecăţi şi automatisme negative bine bătătorite şi înfipte în conştiinţă).
Deci, aceste şapte “păcate capitale” sunt mai tari sau mai slabe (unele sau altele) în fiecare dintre noi şi astfel trebuie să lucrăm, spre a le înţelege în profunzime, mai mult sau mai puţin asupra lor.
Oricât de grea ni s-ar părea la început această muncă de observare, de analiză şi de înţelegere a “păcatelor”, e necesar:
- să perseverăm, să arăm, să scormonim, să privim problema din toate părţile (în cazul “pământului tare” - a defectului de gândire cel mai puternic);
- să ne refacem după cădere, după ce o ispită ne-a învins (ne-a ofilit) şi folosind ce am învăţat din această cădere, să ne ridicăm victorioşi, nemaipermiţând să cădem din nou în aceeaşi ispită;
- să “curăţăm spinii”, să căutăm în profunzimea “păcatelor”, să vedem dacă le-am înţeles cu adevărat (şi asta, fără tăgadă, ne va arăta doar depăşirea ispitei);
- pentru “păcatele” pe care le înţelegem cel mai bine şi care ne stăpânesc, deci, cel mai puţin personalitatea, e necesar să le slăbim puterea şi mai mult şi să ne mărim controlul asupra lor la maxim asta în cazul când le înţelegem doar 30% sau 60%).
Dacă ajungem să le înţelegem aproape 100%, să ne îndreptăm forţele asupra celorlalte defecte (mai greu de învins) până la victoria finală asupra lor. Oricum, “păcatele” se întrepătrund şi se susţin unele pe altele, aşa că dacă ajungem să înţelegem pe unul din ele foarte bine, atunci şi înţelegerea celorlalte este aproape.
“Ucenicii s-au apropiat de El şi I-au zis: “De ce le vorbeşti în pilde?” Isus le-a răspuns: “Pentru că vouă v-a fost dat să cunoaşteţi tainele Împărăţiei cerurilor, iar lor nu le-a fost dat. Căci celui ce are, i se va da şi va avea de prisos; iar de la cel ce nu are, se va lua chiar şi ce are.
De aceea le vorbesc în pilde, pentru că ei, măcar că văd, nu văd, şi măcar că aud, nu aud, nici nu înţeleg...
Căci inima acestui popor s-a împietrit; au ajuns tari de urechi, şi-au închis ochii, ca nu cumva să vadă cu ochii, să audă cu urechile, să înţeleagă cu inima, să se întoarcă la Dumnezeu şi să-i vindec.
Dar ferice de ochii voştri că văd; şi de urechile voastre că aud! ...” (Matei 13.10 - 17)
Este evident că doar gândirea corectă - care are corespondent în realitate (ucenicii), poate contempla realitatea aşa cum este ea (nu cum se crede, cum se pare că este), poate vedea “Împărăţia cerurilor”, poate întrona în noi împărăţia armoniei şi cunoaşterii adevărate.
Dacă avem, deci, o minimă cunoaştere corectă (întemeiată pe percepţie directă, pe experimentare directă), un sistem psihic care se bazează pe un număr minim (cel puţin la început) de moduri corecte de gândire (de ucenici - de modalităţi corecte de abordare a realităţii) ajungem repede pe baza acestei cunoaşteri corecte, la o mai mare cunoaştere corectă a realităţii: “celui ce are, i se va da şi va avea de prisos”.
Dar un sistem psihic care se bazează pe “păcate”, pe moduri greşite de gândire (întemeiate pe nisipul teoriilor, conceptelor, dogmelor, a mărturiilor şi raţiunilor formulate de alţii), pe o cunoaştere incorectă, care nu este în concordanţă cu ceea ce este în realitate (el confundă ceea ce se crede despre diferite aspecte, cu ceea ce sunt acestea şi când se loveşte de acestea, suferă deoarece nu se poate adapta lor - iluziile lui, prejudecăţile, aşteptările lui se dovedesc false), generează, pe baza acestei cunoaşteri greşite o cunoaştere greşită şi mai mare (confuzia lui creşte) astfel încât poate ajunge să considere chiar şi minima cunoaştere corectă, pe care o are (în legătură cu diferite aspecte), ca fiind greşită: “dar de la cel ce nu are, se va lua chiar şi ce are”.
Iată unde duc ignoranţa, iluziile, aşteptările false, ataşamentele fără suport: la o mare confuzie interioară, la un psihic plin de contradicţii, generatoare de suferinţă, care o întreţin pe aceasta.
Se ştie că poţi vorbi de Bine (Virtute) şi Adevăr (Cunoaştere) oricât unui om stăpânit de orgoliu, mânie, frică, lăcomie, lene, tristeţe, desfrâu: el nu te va auzi, nu te va înţelege, pentru că nu ascultă ce zici tu, va fi prea preocupat să-şi asculte propriile gânduri şi să caute să le manifeste pe acestea: prin atitudini trufaşe, rea-voinţă, atacuri violente; teamă de a aprofunda diferite subiecte (religioase, sociologice...) considerate de el “tabu”; lene mentală de a intra în profunzimea unei probleme, de a analiza atent ceea ce-l înconjoară; lăcomia de a ieşi învingător din discuţie şi nu de a căuta adevărul, sau lăcomia care îl face să considere demne de discutat doar anumite “aspecte lumeşti” (banii în special); plângerea interioară de milă pentru el (e incapabil să te înţeleagă, după părerea lui) etc.
Iată din ce cauză el “măcar că aude, nu aude, nici nu înţelege”.
Doar virtuţile (ucenicii) dezvoltate în noi (bunăvoinţa, iubirea, compasiunea, cunoaşterea profundă, discernământul, calmul, curajul, sinceritatea cu noi înşine, inteligenţa practică, detaşarea, intuiţia superioară, puritatea...) pot să vadă şi să-i audă pe ceilalţi, pot să vadă şi să contemple Binele, să contemple realitatea, Ceea ce este, şi să se integreze Armoniei...
(Matei 13.1-23)
... “El le-a vorbit de multe lucruri în pilde şi le-a zis: “Iată, semănătorul a ieşit să semene. Pe când semăna el, o parte din sămânţă a căzut lângă drum şi au venit păsările şi au mâncat-o.
O altă parte a căzut pe locuri stâncoase, unde nu avea pământ mult: a răsărit îndată, pentru că nu a găsit pământ adânc. Dar, când a răsărit soarele, s-a pălit şi pentru că nu avea rădăcini, s-a uscat. O altă parte a căzut între spini: spinii au crescut şi au întunecat-o. O altă parte a căzut în pământ bun şi a dat roadă: un grăunte a dat o sută, altul şaizeci şi altul treizeci.
Cine are urechi de auzit, să audă.”” (Matei 13.3 - 9)
... “Ascultaţi dar ce înseamnă pilda semănătorului. Când un om aude Cuvântul privitor la Împărăţie şi nu-l înţelege, vine cel rău şi răpeşte ce a fost semănat în inima lui. Aceasta este sămânţa căzută lângă drum. Sămânţa căzută în locuri stâncoase este cel ce aude Cuvântul şi-l primeşte îndată cu bucurie, dar n-are rădăcină în el, ci ţine până la o vreme, şi cum vine un necaz sau o prigonire din pricina Cuvântului, se leapădă îndată de el.
Sămânţa căzută în spini, e cel ce aude Cuvântul, dar îngrijorările veacului acestuia şi înşelăciunea bogăţiilor îneacă acest Cuvânt şi ajunge neroditor.
Iar sămânţa căzută în pământ bun este cel ce aude Cuvântul şi-l înţelege, el aduce roadă: un grăunte dă o sută, altul şaizeci, altul treizeci.””(Matei 13.19 - 23)
În interiorul nostru regăsim, într-o măsură mai mare sau mai mică (100% - 30%), toate cele patru “tipuri de pământuri” pomenite în pildă: tare (lângă drum), stâncos (puţin adânc), confuz (plin de spini) şi pământ bun şi aceste tipuri de “pământuri interioare” ne arată puterea diferitelor moduri greşite de gândire în interiorul nostru (cât de tari sunt) şi deci implicit şi măsura în care sămânţa virtuţii (a modului corect de gândire opus lor) trebuie să lupte pentru a le alunga din noi.
Astfel, deci, unele “păcate” sunt mai puternice şi trebuie să luptăm mai mult cu ele, altele mai slabe şi lupta e mai mică.
Fiecare din noi are unul sau două păcate care domină în noi, care sunt mai puternice decât celelalte şi asupra cărora trebuie să-şi îndrepte analiza mai mult timp.
Astfel, unii au probleme mai mari cu orgoliul şi desfrâul, alţii cu mânia şi violenţa, alţii cu tristeţea şi lenea, alţii cu frica şi lenea, alţii cu orgoliul şi lăcomia etc.
Astfel, după caz, un om care ghidează mesajul Binelui şi Adevărului (Cuvântul) spre interiorul său, încercând aici să realizeze, cu ajutorul lui, o împărăţie a armoniei şi organizării superioare, care să-i asigure pacea şi fericirea, poate să aibă puţine probleme şi să înţeleagă imediat, într-o măsură mai mare sau mai mică (100% - 30%), de exemplu, frica şi tristeţea. Pe când, să zicem lenea şi lăcomia, i se pare că le înţelege la început dar, când începe să intre în profunzimea acestora (explorând subconştientul cu prejudecăţile şi automatismele sale, din ce în ce mai greu de reperat şi înţeles) - când cresc, deci, “spinii”, îşi dă seama că de fapt nu a înţeles mare lucru din manifestările acestor defecte psihologice.
În ceea ce priveşte alte păcate (cum ar fi, să zicem, mânia şi orgoliul) el poate ajunge să le înţeleagă destul de bine şi chiar să le stăpânească în încercări şi ispite mai mici, dar la o încercare mai serioasă vede că le scapă de sub control (sămânţa înţelegerii lor “se usucă”). Apoi, se poate ca, în cazul, să zicem, al desfrâului chiar şi cu eforturi mari de a-l înţelege la început (când încercăm să semănăm binele, şi să corectăm aceste moduri greşite de gândire) putem să constatăm că întâmpinăm mari dificultăţi în cunoaşterea mecanismelor lui de acţiune (avem aici pământ tare, prejudecăţi şi automatisme negative bine bătătorite şi înfipte în conştiinţă).
Deci, aceste şapte “păcate capitale” sunt mai tari sau mai slabe (unele sau altele) în fiecare dintre noi şi astfel trebuie să lucrăm, spre a le înţelege în profunzime, mai mult sau mai puţin asupra lor.
Oricât de grea ni s-ar părea la început această muncă de observare, de analiză şi de înţelegere a “păcatelor”, e necesar:
- să perseverăm, să arăm, să scormonim, să privim problema din toate părţile (în cazul “pământului tare” - a defectului de gândire cel mai puternic);
- să ne refacem după cădere, după ce o ispită ne-a învins (ne-a ofilit) şi folosind ce am învăţat din această cădere, să ne ridicăm victorioşi, nemaipermiţând să cădem din nou în aceeaşi ispită;
- să “curăţăm spinii”, să căutăm în profunzimea “păcatelor”, să vedem dacă le-am înţeles cu adevărat (şi asta, fără tăgadă, ne va arăta doar depăşirea ispitei);
- pentru “păcatele” pe care le înţelegem cel mai bine şi care ne stăpânesc, deci, cel mai puţin personalitatea, e necesar să le slăbim puterea şi mai mult şi să ne mărim controlul asupra lor la maxim asta în cazul când le înţelegem doar 30% sau 60%).
Dacă ajungem să le înţelegem aproape 100%, să ne îndreptăm forţele asupra celorlalte defecte (mai greu de învins) până la victoria finală asupra lor. Oricum, “păcatele” se întrepătrund şi se susţin unele pe altele, aşa că dacă ajungem să înţelegem pe unul din ele foarte bine, atunci şi înţelegerea celorlalte este aproape.
“Ucenicii s-au apropiat de El şi I-au zis: “De ce le vorbeşti în pilde?” Isus le-a răspuns: “Pentru că vouă v-a fost dat să cunoaşteţi tainele Împărăţiei cerurilor, iar lor nu le-a fost dat. Căci celui ce are, i se va da şi va avea de prisos; iar de la cel ce nu are, se va lua chiar şi ce are.
De aceea le vorbesc în pilde, pentru că ei, măcar că văd, nu văd, şi măcar că aud, nu aud, nici nu înţeleg...
Căci inima acestui popor s-a împietrit; au ajuns tari de urechi, şi-au închis ochii, ca nu cumva să vadă cu ochii, să audă cu urechile, să înţeleagă cu inima, să se întoarcă la Dumnezeu şi să-i vindec.
Dar ferice de ochii voştri că văd; şi de urechile voastre că aud! ...” (Matei 13.10 - 17)
Este evident că doar gândirea corectă - care are corespondent în realitate (ucenicii), poate contempla realitatea aşa cum este ea (nu cum se crede, cum se pare că este), poate vedea “Împărăţia cerurilor”, poate întrona în noi împărăţia armoniei şi cunoaşterii adevărate.
Dacă avem, deci, o minimă cunoaştere corectă (întemeiată pe percepţie directă, pe experimentare directă), un sistem psihic care se bazează pe un număr minim (cel puţin la început) de moduri corecte de gândire (de ucenici - de modalităţi corecte de abordare a realităţii) ajungem repede pe baza acestei cunoaşteri corecte, la o mai mare cunoaştere corectă a realităţii: “celui ce are, i se va da şi va avea de prisos”.
Dar un sistem psihic care se bazează pe “păcate”, pe moduri greşite de gândire (întemeiate pe nisipul teoriilor, conceptelor, dogmelor, a mărturiilor şi raţiunilor formulate de alţii), pe o cunoaştere incorectă, care nu este în concordanţă cu ceea ce este în realitate (el confundă ceea ce se crede despre diferite aspecte, cu ceea ce sunt acestea şi când se loveşte de acestea, suferă deoarece nu se poate adapta lor - iluziile lui, prejudecăţile, aşteptările lui se dovedesc false), generează, pe baza acestei cunoaşteri greşite o cunoaştere greşită şi mai mare (confuzia lui creşte) astfel încât poate ajunge să considere chiar şi minima cunoaştere corectă, pe care o are (în legătură cu diferite aspecte), ca fiind greşită: “dar de la cel ce nu are, se va lua chiar şi ce are”.
Iată unde duc ignoranţa, iluziile, aşteptările false, ataşamentele fără suport: la o mare confuzie interioară, la un psihic plin de contradicţii, generatoare de suferinţă, care o întreţin pe aceasta.
Se ştie că poţi vorbi de Bine (Virtute) şi Adevăr (Cunoaştere) oricât unui om stăpânit de orgoliu, mânie, frică, lăcomie, lene, tristeţe, desfrâu: el nu te va auzi, nu te va înţelege, pentru că nu ascultă ce zici tu, va fi prea preocupat să-şi asculte propriile gânduri şi să caute să le manifeste pe acestea: prin atitudini trufaşe, rea-voinţă, atacuri violente; teamă de a aprofunda diferite subiecte (religioase, sociologice...) considerate de el “tabu”; lene mentală de a intra în profunzimea unei probleme, de a analiza atent ceea ce-l înconjoară; lăcomia de a ieşi învingător din discuţie şi nu de a căuta adevărul, sau lăcomia care îl face să considere demne de discutat doar anumite “aspecte lumeşti” (banii în special); plângerea interioară de milă pentru el (e incapabil să te înţeleagă, după părerea lui) etc.
Iată din ce cauză el “măcar că aude, nu aude, nici nu înţelege”.
Doar virtuţile (ucenicii) dezvoltate în noi (bunăvoinţa, iubirea, compasiunea, cunoaşterea profundă, discernământul, calmul, curajul, sinceritatea cu noi înşine, inteligenţa practică, detaşarea, intuiţia superioară, puritatea...) pot să vadă şi să-i audă pe ceilalţi, pot să vadă şi să contemple Binele, să contemple realitatea, Ceea ce este, şi să se integreze Armoniei...
