Transcenderea cauzalităţii liniare
24 apr. 2008 by Radu Lucian Alexandru
Transcenderea cauzalităţii liniare
Cum să urmăm pe Isus
(Matei 8.18-22)
“Atunci s-a apropiat de El un cărturar şi I-a zis: “Învăţătorule, vreau să Te urmez oriunde vei merge.”
Isus i-a răspuns: “Vulpile au vizuini, păsările cerului au cuiburi; dar Fiul omului n-are unde-Şi odihni capul.”
Cărturarul simbolizează în noi mintea liniară, acel mod de gândire închis în cauzalitatea liniară, care caută pentru orice un început şi un sfârşit bine precizat. El caută în infinit ceva de care să se lege, de care să se ataşeze, dar caută acest ceva altundeva decât în interiorul său, caută ceva care să urmeze, caută o dogmă, o viziune prefabricată pe care el doar să o urmeze, fără a o analiza în profunzime.
Majoritatea oamenilor au în psihicul lor moduri de gândire formate din idei, concepte, teorii, prejudecăţi (cuiburi, viziuni) despre ceea ce este sau ar trebui să fie; prin intermediul cărora văd realitatea, sau mai bine zis, prin intermediul căreia o filtrează, denaturând-o.
Fie ele idei sau concepte pământeşti legate de ceea ce ne înconjoară (dominate de păcat, de viclenie - vulpea), fie idei sau concepte cereşti dominate de gânduri virtuoase (păsările cerului), acestea sunt de fapt doar cele două extreme ale dualităţii rău-bine, frumos-urât, plăcut-neplăcut…, extreme care însă ne atrag privirea de la Realitate, care ne împiedică să vedem realitatea aşa cum este, nefiltrată prin idei, concepte, teorii de nici un fel (fie ele bune sau rele), care ne împiedică să transcendem dualitatea (contradicţia-cearta-suferinţa).
Fiul omului este simbolul a ceea ce se va naşte (se poate naşte) din omul actual, dominat de păcate, iluzii, prins în viziunea liniară asupra lumii.
Un astfel de fiu al omului, atunci când se naşte în interiorul nostru, prin moartea vechiului om (a vechii noastre personalităţi rele), ne face să vedem Realitatea aşa cum este, ne ajută să realizăm Adevărul.
Când se naşte în noi Fiul omului, avem cuib peste tot şi nicăieri (ne simţim legaţi de tot şi de nimic, în acelaşi timp), alungăm din noi noţiunile iluzorii legate de spaţiu (tu, eu, noi), de timp (atunci, acum).
Atunci transcendem dualitatea, transcendem Numele formelor şi Formele însele, pentru a ajunge să vedem dincolo de ele, pentru a ajunge să vedem realitatea în sine, realitatea imuabilă din spatele acestor nume şi forme, realitate ce nu poate fi numită (a numi înseamnă a limita), dar care uneori este numită (din raţiuni didactice) Adevăr, Absolut, Tată, Dumnezeu…).
Când Fiul omului îşi face apariţia în conştiinţa noastră, transcendem cauzalitatea liniară, ajungând la ceea ce s-ar putea numi cauzalitate integratoare: totul se întrepătrunde cu totul, totul este generat de Tot. Tot ce există este cauză şi efect pentru tot ceea ce există. Atunci, pentru noi nu mai există trecut şi viitor, început şi sfârşit: înţelegem că Realitatea, Ceea ce Este, Dumnezeu… nu are nici început şi nici sfârşit, înţelegem că realitatea din spatele Numelor şi Formelor e eternă şi ne integrăm în eternitatea ei, ne integrăm în ceea ce este atemporal şi aspaţial, pentru că transcende ceea ce înţelegem prin timp şi spaţiu.
Trecând dincolo de Numele şi Formele care ne înconjoară, din toate părţile (ca de exemplu: om, viaţă, moarte, mântuire, păcat, Dumnezeu, spaţiu, cunoaştere…) se naşte în noi fiul nostru: Fiul omului, acel om nou care VEDE, care ŞTIE, care EXISTĂ… care TACE…
“Un altul, care era dintre ucenici, I-a zis: “Doamne, dă-mi voie să mă duc mai întâi să îngrop pe tatăl meu.”
“Vino după Mine”, i-a răspuns Isus “şi lasă morţii să-şi îngroape morţii.”
Ucenicii reprezintă părţile virtuoase din noi, care trebuie dezvoltate până la plenara lor manifestare. Dar, până atunci, ele mai pot greşi.
Astfel de greşeală, în care cad unele virtuţi cum este iubirea, compasiunea, cunoaşterea…, este legarea lor greşită de trecut, este legarea lor de fenomene şi fiinţe aflate în trecut, prin intermediul regretului.
Regretul este o trăire în trecut (care nu mai există acum), este o neluare în considerare a prezentului (singurul care există acum), având, ca efect apariţia suferinţei deoarece nu mai vedem prezentul şi astfel nu ne mai putem integra optim armoniei lui.
Regretul, ataşamentul faţă de trecut (prejudecăţile) nu-şi mai găsesc locul într-o minte integrată în Întreg.
Aşadar “să lăsăm morţii să-şi îngroape morţii”: trecutul e trecut, acum există doar prezentul, pe el trebuie să-l vedem, lui să ne integrăm: să fim dar AICI, ACUM… fără regrete şi speranţe, scăpaţi de iluzia trecutului şi viitorului, integraţi în Eternitate.
Dăruirea cu Discernământ
Chemarea lui Matei
(Matei 9.9-13)
“… Isus… a văzut pe un om numit Matei, şezând la vamă. Şi i-a zis: ”vino după Mine”. Omul acela s-a sculat, şi a mers după El.”
Binele şi Adevărul (Isus) din noi începe să se dezvolte, să capete putere şi să dea naştere, în interiorul nostru, unui Mare Discernământ, bazat pe Iubire şi Cunoaştere, cu ajutorul căruia vom putea aprofunda munca de tămăduire interioară de modurile greşite de gândire (de păcate).
Matei înseamnă “darul lui Iahve”. E clar că divinitatea a pus multe daruri în noi atunci când ne-a creat. Dar în acest caz e vorba de un dar anume, e vorba de darul discriminării dintre bine şi rău, este vorba de acea Voce a Conştiinţei care ne dă discernământ: capacitatea de a şti (a simţi) care acţiuni conduc spre armonie şi care nu (care sunt bune şi care nu).
De aceea, acest ucenic, Matei Vameşul, simbolizează această cunoaştere a discernământului, această cunoaştere a diferenţei dintre bine şi rău, cu ajutorul căreia putem filtra (vămui) gândurile care vor să se manifeste în noi şi astfel să le susţinem pe cele bune (îndreptate spre armonie) şi să le alungăm din noi pe cele îndreptate spre distrugerea armoniei interioare şi exterioare.
Matei Vameşul înseamnă, deci, a dărui cu discernământ, înseamnă că în noi trebuie să se instaureze iubirea ca dăruire, dar nu orice dăruire, ci o dăruire a binelui identificat prin dreapta discriminare între bine şi rău.
“Pe când şedea Isus la masă, în casă, iată că au venit o mulţime de vameşi şi păcătoşi, şi au şezut la masă cu El şi cu ucenicii Lui.
… nu cei sănătoşi au nevoie de doctor, ci cei bolnavi… căci nu am venit să chem la pocăinţă pe cei neprihăniţi, ci pe cei păcătoşi!”
Odată dezvoltat în noi discernământul, capacitatea de a tria, selecta, controla, verifica (de a vămui) gândurile pe care le lăsăm să se manifeste prin noi, putem să ne punem faţă în faţă cu păcatele din noi (orgoliu, mânie, frică, desfrâu, tristeţe, lene, lăcomie…) şi să discutăm cu ele, să încercăm să înţelegem, să vedem cum putem corecta (chema la pocăinţă) aceste moduri greşite de gândire ( aceşti păcătoşi).
Cercetarea noastră interioară trebuie, deci, să se îndrepte spre acele părţi din psihicul nostru care sunt bolnave, “care au nevoie de doctor”, care ne împiedică să ne integrăm Armoniei Lumii; spre acele moduri greşite de gândire, spre acele iluzii, aşteptări false, ataşamente neîntemeiate care caracterizează psihicul actual şi care ne fac să suferim.
E nevoie, deci, de a ne observa şi de a analiza în profunzime psihicul nostru în fiecare moment, spre a vedea dacă într-adevăr, gândurile care le purtăm ne apropie de Bine şi de Adevăr sau dimpotrivă, ne îndepărtează de acestea.
Făcând aceasta, vom vedea orgoliul, mânia, tristeţea, frica… când acestea încearcă să se manifeste prin noi şi imediat le vom cerceta spre a vedea de ce sunt greşite aceste moduri de gândire, apoi le vom elimina şi nu le vom mai lăsa să se manifeste prin noi, deoarece înţelegem profund că aceste moduri de gândire nu ne sunt avantajoase şi utile, nu ne pot aduce liniştea, pacea, fericirea, ci dimpotrivă, atrag întotdeauna după ele: neliniştea şi suferinţa.
Cum să urmăm pe Isus
(Matei 8.18-22)
“Atunci s-a apropiat de El un cărturar şi I-a zis: “Învăţătorule, vreau să Te urmez oriunde vei merge.”
Isus i-a răspuns: “Vulpile au vizuini, păsările cerului au cuiburi; dar Fiul omului n-are unde-Şi odihni capul.”
Cărturarul simbolizează în noi mintea liniară, acel mod de gândire închis în cauzalitatea liniară, care caută pentru orice un început şi un sfârşit bine precizat. El caută în infinit ceva de care să se lege, de care să se ataşeze, dar caută acest ceva altundeva decât în interiorul său, caută ceva care să urmeze, caută o dogmă, o viziune prefabricată pe care el doar să o urmeze, fără a o analiza în profunzime.
Majoritatea oamenilor au în psihicul lor moduri de gândire formate din idei, concepte, teorii, prejudecăţi (cuiburi, viziuni) despre ceea ce este sau ar trebui să fie; prin intermediul cărora văd realitatea, sau mai bine zis, prin intermediul căreia o filtrează, denaturând-o.
Fie ele idei sau concepte pământeşti legate de ceea ce ne înconjoară (dominate de păcat, de viclenie - vulpea), fie idei sau concepte cereşti dominate de gânduri virtuoase (păsările cerului), acestea sunt de fapt doar cele două extreme ale dualităţii rău-bine, frumos-urât, plăcut-neplăcut…, extreme care însă ne atrag privirea de la Realitate, care ne împiedică să vedem realitatea aşa cum este, nefiltrată prin idei, concepte, teorii de nici un fel (fie ele bune sau rele), care ne împiedică să transcendem dualitatea (contradicţia-cearta-suferinţa).
Fiul omului este simbolul a ceea ce se va naşte (se poate naşte) din omul actual, dominat de păcate, iluzii, prins în viziunea liniară asupra lumii.
Un astfel de fiu al omului, atunci când se naşte în interiorul nostru, prin moartea vechiului om (a vechii noastre personalităţi rele), ne face să vedem Realitatea aşa cum este, ne ajută să realizăm Adevărul.
Când se naşte în noi Fiul omului, avem cuib peste tot şi nicăieri (ne simţim legaţi de tot şi de nimic, în acelaşi timp), alungăm din noi noţiunile iluzorii legate de spaţiu (tu, eu, noi), de timp (atunci, acum).
Atunci transcendem dualitatea, transcendem Numele formelor şi Formele însele, pentru a ajunge să vedem dincolo de ele, pentru a ajunge să vedem realitatea în sine, realitatea imuabilă din spatele acestor nume şi forme, realitate ce nu poate fi numită (a numi înseamnă a limita), dar care uneori este numită (din raţiuni didactice) Adevăr, Absolut, Tată, Dumnezeu…).
Când Fiul omului îşi face apariţia în conştiinţa noastră, transcendem cauzalitatea liniară, ajungând la ceea ce s-ar putea numi cauzalitate integratoare: totul se întrepătrunde cu totul, totul este generat de Tot. Tot ce există este cauză şi efect pentru tot ceea ce există. Atunci, pentru noi nu mai există trecut şi viitor, început şi sfârşit: înţelegem că Realitatea, Ceea ce Este, Dumnezeu… nu are nici început şi nici sfârşit, înţelegem că realitatea din spatele Numelor şi Formelor e eternă şi ne integrăm în eternitatea ei, ne integrăm în ceea ce este atemporal şi aspaţial, pentru că transcende ceea ce înţelegem prin timp şi spaţiu.
Trecând dincolo de Numele şi Formele care ne înconjoară, din toate părţile (ca de exemplu: om, viaţă, moarte, mântuire, păcat, Dumnezeu, spaţiu, cunoaştere…) se naşte în noi fiul nostru: Fiul omului, acel om nou care VEDE, care ŞTIE, care EXISTĂ… care TACE…
“Un altul, care era dintre ucenici, I-a zis: “Doamne, dă-mi voie să mă duc mai întâi să îngrop pe tatăl meu.”
“Vino după Mine”, i-a răspuns Isus “şi lasă morţii să-şi îngroape morţii.”
Ucenicii reprezintă părţile virtuoase din noi, care trebuie dezvoltate până la plenara lor manifestare. Dar, până atunci, ele mai pot greşi.
Astfel de greşeală, în care cad unele virtuţi cum este iubirea, compasiunea, cunoaşterea…, este legarea lor greşită de trecut, este legarea lor de fenomene şi fiinţe aflate în trecut, prin intermediul regretului.
Regretul este o trăire în trecut (care nu mai există acum), este o neluare în considerare a prezentului (singurul care există acum), având, ca efect apariţia suferinţei deoarece nu mai vedem prezentul şi astfel nu ne mai putem integra optim armoniei lui.
Regretul, ataşamentul faţă de trecut (prejudecăţile) nu-şi mai găsesc locul într-o minte integrată în Întreg.
Aşadar “să lăsăm morţii să-şi îngroape morţii”: trecutul e trecut, acum există doar prezentul, pe el trebuie să-l vedem, lui să ne integrăm: să fim dar AICI, ACUM… fără regrete şi speranţe, scăpaţi de iluzia trecutului şi viitorului, integraţi în Eternitate.
Dăruirea cu Discernământ
Chemarea lui Matei
(Matei 9.9-13)
“… Isus… a văzut pe un om numit Matei, şezând la vamă. Şi i-a zis: ”vino după Mine”. Omul acela s-a sculat, şi a mers după El.”
Binele şi Adevărul (Isus) din noi începe să se dezvolte, să capete putere şi să dea naştere, în interiorul nostru, unui Mare Discernământ, bazat pe Iubire şi Cunoaştere, cu ajutorul căruia vom putea aprofunda munca de tămăduire interioară de modurile greşite de gândire (de păcate).
Matei înseamnă “darul lui Iahve”. E clar că divinitatea a pus multe daruri în noi atunci când ne-a creat. Dar în acest caz e vorba de un dar anume, e vorba de darul discriminării dintre bine şi rău, este vorba de acea Voce a Conştiinţei care ne dă discernământ: capacitatea de a şti (a simţi) care acţiuni conduc spre armonie şi care nu (care sunt bune şi care nu).
De aceea, acest ucenic, Matei Vameşul, simbolizează această cunoaştere a discernământului, această cunoaştere a diferenţei dintre bine şi rău, cu ajutorul căreia putem filtra (vămui) gândurile care vor să se manifeste în noi şi astfel să le susţinem pe cele bune (îndreptate spre armonie) şi să le alungăm din noi pe cele îndreptate spre distrugerea armoniei interioare şi exterioare.
Matei Vameşul înseamnă, deci, a dărui cu discernământ, înseamnă că în noi trebuie să se instaureze iubirea ca dăruire, dar nu orice dăruire, ci o dăruire a binelui identificat prin dreapta discriminare între bine şi rău.
“Pe când şedea Isus la masă, în casă, iată că au venit o mulţime de vameşi şi păcătoşi, şi au şezut la masă cu El şi cu ucenicii Lui.
… nu cei sănătoşi au nevoie de doctor, ci cei bolnavi… căci nu am venit să chem la pocăinţă pe cei neprihăniţi, ci pe cei păcătoşi!”
Odată dezvoltat în noi discernământul, capacitatea de a tria, selecta, controla, verifica (de a vămui) gândurile pe care le lăsăm să se manifeste prin noi, putem să ne punem faţă în faţă cu păcatele din noi (orgoliu, mânie, frică, desfrâu, tristeţe, lene, lăcomie…) şi să discutăm cu ele, să încercăm să înţelegem, să vedem cum putem corecta (chema la pocăinţă) aceste moduri greşite de gândire ( aceşti păcătoşi).
Cercetarea noastră interioară trebuie, deci, să se îndrepte spre acele părţi din psihicul nostru care sunt bolnave, “care au nevoie de doctor”, care ne împiedică să ne integrăm Armoniei Lumii; spre acele moduri greşite de gândire, spre acele iluzii, aşteptări false, ataşamente neîntemeiate care caracterizează psihicul actual şi care ne fac să suferim.
E nevoie, deci, de a ne observa şi de a analiza în profunzime psihicul nostru în fiecare moment, spre a vedea dacă într-adevăr, gândurile care le purtăm ne apropie de Bine şi de Adevăr sau dimpotrivă, ne îndepărtează de acestea.
Făcând aceasta, vom vedea orgoliul, mânia, tristeţea, frica… când acestea încearcă să se manifeste prin noi şi imediat le vom cerceta spre a vedea de ce sunt greşite aceste moduri de gândire, apoi le vom elimina şi nu le vom mai lăsa să se manifeste prin noi, deoarece înţelegem profund că aceste moduri de gândire nu ne sunt avantajoase şi utile, nu ne pot aduce liniştea, pacea, fericirea, ci dimpotrivă, atrag întotdeauna după ele: neliniştea şi suferinţa.
